RS24: Compasiunea inrădăcinată în Evanghelie 2010

Descriere

Realitatea tragediilor umane care se petrec acum nu poate fi evitată prin refuzul de a recunoaşte impactul lor semnificativ asupra unei mari părţi din lume. Statisticile ne arată că până în 2005, 16 milioane de copii din
Africa vor fi rămas orfani datorită SIDA.

În jur de 35000 de copii mor în fiecare zi de boli care pot fi prevenite şi care au legătură de obicei cu lipsa apei potabile şi a sistemelor
de canalizare. O masivă industrie a sexului face victime în rândul familiilor sărace din ţările sub-dezvoltate, unde părinţii îşi vând
copiii pentru prostituţie, doar ca ei înşişi să poată supravieţui. Ca indivizi, ni se poate rupe inima la gândul că milioane de oameni mor
de foame în Etiopia, şi totuşi ca organizaţie, răspunsul nostru de creştini penticostali trebuie să treacă dincolo de un sentiment de simpatie sau chiar de empatie pentru ei.
Pentru a da un răspuns semnificativ şi ancorat în Biblie, e nevoie de o conştienţă sinceră şi profundă a istoriei noastre ca penticostali şi a
locului pe care-l ocupăm în cadrul mai amplu al creştinismului american.
Focalizarea noastră istorică Încă de la începuturile sale, Assemblies of
God s-a dedicat „celei mai mari evanghelizări pe care a văzut-o lumea vreodată”. Am fost motivaţi să lucrăm „...atât cât este ziuă; vine
noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze” (Ioan 9:4), deoarece credem în iminenta întoarcere a lui Isus Cristos. Împuternicirea
botezului cu Duhul Sfânt şi credinţa că venirea lui Isus era aproape a motivat din punct de vedere istoric organizaţia Assemblies of God
să depună eforturi misionare orientate spre plantarea de biserici indigene.

Primii penticostali au afirmat clar această caracteristică emblematică. În 1920, J. Roswell Flower a scris în Pentecostal Evangel:
„Însărcinarea penticostală este aceea de a mărturisi, mărturisi, măRTURISI. ...Este atât de uşor să fim traşi deoparte şi să facem o
lucrare foarte bună în sine, dar care nu se ridică la nivelul standardului penticostal.”Alice Luce, unul dintre primii strategi ai misiunii Assemblies of God, rezumă această caracteristică penticostală astfel: „Când
mergem să predicăm toată Evanghelia, ne vom aştepta să avem o experienţă asemănătoare cu cea a misionarilor denominaţionali sau ar trebui să căutăm semnele care să ne însoţească?”1

Este foarte clar că eforturile penticostale de a câştiga lumea pentru Cristos erau concentrate asupra evanghelizării care plantează biserici prin puterea Duhului Sfânt.


Este totodată de înţeles din punct de vedere istoric de ce acest obiectiv de lucrare era atât de pătrunzător. Secolul 19 a fost ceea ce istoricii au numit „Secolul Creştin”. El a fost martor la modul în care mişcarea misiunilor moderne a luat avânt şi a înflorit. Totuşi, acest mare efort misionar a crescut în contextul unor imperii coloniale mondiale. O parte
centrală a eforturilor misionare din lumea întreagă consta în „civilizarea” oamenilor ca parte a procesului de „încreştinare” a acestora. Astfel, structuri formale, cum ar fi şcoli sau spitale, au fost parte a eforturilor
misionare depuse în secolul 19.
Când Luce şi-a prezentat perspectiva asupra rezultatului pe care ar trebui să-l aşteptăm în urma predicării „evangheliei depline”, ea făcea referire în mod clar la înlocuirea strategiilor aparţinând secolului 19 de „civilizare şi construire de clădiri” cu o încredere în puterea Duhului Sfânt manifestată în semne şi minuni ca mijloc de îndeplinirea a misiunii. Penticostalii au afirmat o „strategie radicală” în eforturile misionare pe care secolul creştin a minimalizat-o.
Regretatul J. Philip Hogan a susţinut cazul
planificării bisericii indigene: „Creuzetul
experienţei ne învaţă în aceste zile că singura
organizaţie care are cu adevărat succes în
evanghelizarea mondială este biserica. Fără
îndoială că misiunea şi responsabilitatea
evanghelizării mondiale stă pe umerii bisericii.
Orice efort financiar care nu are ca obiectiv
final clădirea unei biserici mărturisitoare nu
poate fi ceea ce are Dumnezeu cel mai bun
pentru această vreme.”2
Această afirmaţie a lui Hogan rezumă
o poziţie formată nu doar prin lucrarea
suverană a Duhului lui Dumnezeu, ci şi într-un
cadru mai larg al creştinismului american.
Finalul secolul 19 a fost o perioadă în care
gândirea religioasă europeană a penetrat
biserica din Statele Unite. S-a dat ceea ce
a ajuns cunoscut sub numele de disputa
„modernistă/fundamentalistă”. Credinţe
creştine esenţiale, cum ar fi autoritatea
Scripturii, naşterea din fecioară, divinitatea
lui Cristos, ispăşirea înlocuitoare şi învierea
lui Cristos, au fost subminate de influenţa
învăţăturii europene. Ca rezultat al acestei
dispute s-a tras linie între acei creştini care
doreau să accentueze câştigarea de suflete
şi cei care afirmau o evanghelie socială,
care considerau schimbările şi reformele
sociale drept punctul central al eforturilor
slujirii creştine. S-a produs o mare ruptură
în creştinismul american, iar punctul său
de pornire a fost personificat în Procesul
Scopes care a avut loc în Tennessee în anul
1925. Poziţia „modernistă” este personificată
în avocatul apărării, Clarence Darrow, care
şi-a apărat în mod clar predarea evoluţiei
în şcolile publice. Poziţia „fundamentalistă”
a fost susţinută de William Jannings Bryan,
populistul din Nebraska, a cărui pledoarie
semăna cu întâlnirea de evanghelizare a lui
Billy Sunday. Atenţia naţiunii a fost aţintită
asupra acestui proces deoarece el personifica
identitatea religioasă a naţiunii şi scotea în
evidenţă disputa dintre evanghelizare vizavi
de bifurcaţia acţiunii/evangheliei sociale
ca experienţă americană unică. Procesul
Scopes a consolidat opiniile din cadrul
creştinismului american, aşa că doar în 1947
când Carl F.H. Henry a scris The Uneasy
Conscience of Modern Fundamentalism
de ByRON D. Klaus